Pe parcursul propriului drum nu întâlnești oameni, întâlnești suflete. Suflete cu buline sau dungate, altele gri altele alb imaculate. Unele sunt doar în trecere, altele sunt hotărâte să rămână, dar de la toate ai lecții importante de învățat. Creatorul îți trimite în cale diferite spirite pentru a își face simțită prezența, pentru a îți dezvălui diferite căi și pentru a nu călători singur. Și ce călătorie poate fi mai frumoasă decât cea a două suflete asortate perfect de la textură la anul fabricației?
Cele mai importante suflete din drumul meu miros a acasă. Unul a oscilat mereu între albastrul cerului și griul petrolului. Culoarea varia în funcție de pictorii din ziua aceea. Șevaletul era mereu în același spațiu comod. Celălalt, condamnat parcă încă din copilărie să fie pământiu, fad, fără personalitate, a strălucit mereu  în toate culorile curcubeului. Deși trist de multe ori, dezamăgit de ploile torențiale și de tornade știa cum  să le transforme cu ușurință în ploi cu soare și să facă curcubee. Unul mi-a suflat pe drum cu pulbere colorată în cele mai vesele nuanțe iar celălalt mi-a creionat, masculin, contururile. Au eliberat în lume un suflet viu colorat, dar cu multe linii drepte, rigide, de cel mai închis gri posibil.
Sufletul verde miroase a învingător. Așa a fost mereu. De la bicicleta Pegas până în măduva oaselor. Fără modele tâmpite de steluțe și alte briz-briz-uri, nu i-au plăcut niciodată complicațiile de design. L-au fascinat mereu alt gen de drumuri. Unele pavate cu ironie, altele cu filozofie și toate cu dorința de a câștiga. Respirația sa se simte de la mii de kilometri, iar pofta de viață face Pământul să se învârtă. Deși greu încercat, uneori verdele se închidea brusc orientându-se spre culoarea mucegaiului, niciodată nu a puțit. Știm cu toții cât de urât miros unele suflete; emană din toți porii mirosul greu de suportat al unui cadavru în descompunere. Dar nu, verdele meu nu era așa. Își dădea seama rapid ce culoare a căpătat, se dădea cu pudră pe nas, își punea tocurile și ieșea în lume. Mereu l-am admirat pentru puterea de care dă dovadă.
El, a fost mereu un suflet negru, dar se potrivea perfect cu nuanțele mele vesele. Uneori îmi împrumuta galbenul, îi plăcea tare mult să-l poarte. Alteori îmi lua dungile, îmi spunea că nu arăt bine în ele. În curând mi-a golit garderopa. Am rămas cu dungile gri și drepte. Toți au fugit. Cred că aveam acel miros greu al tristeții. Nimeni nu vrea să stea lângă mirosuri urâte, la un moment dat se impregnează în haine și mai apoi în piele. Verdele, ca de fiecare dată, s-a înarmat cu măști de gaze, odorizante, mănuși și alte instrumente și a făcut curățenie. Da, a intrat cu bocancii, a rupt sinapsele și a turnat clor pe podea. A tăiat în suflet deschis. A scos tumoarea. A operat cu orice risc. Rănile se vindecă iar culorile din curcubeu încep să existe din nou. Peste toate cicatricile se va așterne noaptea. Bucățile care au fost rupte nu vor mai crește niciodată. Nu, sufletul nu e ca orice țesut, odată ciuntit, rămăne pe veci cu dizabilități. Al meu, după vizita celui negru, a rămas fără picioare, în schimb, i-au crescut aripi. Acum poate zbura, deși a stat câteva zile bune în scaun cu rotile.
Și oare cu ce suflet se potrivește cel mai bine unul invalid? Există în lumea asta, un gen de suflete inodore și incolore, dar odată descoperite sunt cele mai frumoase daruri. Defapt, ele au un miros prea fin și o culoare prea specială pentru a fi văzută de orice ochi neantrenat. Diamantele pălesc pe lângă ele. Sunt sufletele care îți traversează viața și ți-o schimbă cât timp savurați un vin spumant alb, sec, cu ștaif. După ce am căpătat aripi, am reușit să mă înalț atât de tare încât să le observ acolo, în calea mea. Ele erau acolo demult, dar prinsa de pământ, nu le puteam observa. Ah, și ce norocoasă sunt!
Așa că, în ciuda faptului că mi-ai amputat picioarele, dragă negrule, îți mulțumesc. Doar așa am învățat să zbor și să-mi văd geamănul verde și călăuza incoloră. Mi-ai dăruit aripile, dar nu datorită ție zbor, ci datorită mie. Tu doar ai amputat. Eu, m-am vindecat.